Ne puteti găsi momentan doar pe ZIARUL SPORTIV.Click pe imagine !

joi, 23 octombrie 2014

VIDEO-ROMÂNIA FURATĂ. Industria amară a zahărului: furturi, evaziune, nepăsare !

Industria zahărului a costat 34 de miliarde de dolari. 34 de fabrici ridicate pentru ca România să devină exportator de zahăr. 51.000 de angajaţi din industria dulce au văzut cum, rând pe rând, fabricile au fost vândute, închise şi date la fier vechi. Câteva uzine au scăpat de vânătorii de metal, dar au fost implicate în reţele de evaziune fiscală. Din visul ca România să devină exportator de zahăr s-a ales praful, iar în 2014, industria zahărului e o piaţă amară.

Calafatul, inima industriei de profil
Dar comuniştii au vrut şi mai mult zahăr. În 1982, Calafatul devine inima industriei de profil. Avea șase hectare de hale, utilaje germane şi franţuzeşti, propria centrală termică şi propria gară. Pe hârtie, producţia ajunge la 1333 de kilograme de zahăr pe cap de muncitor în fiecare zi, ceea ce ar fi dus la un total de 4000 de tone.
„A început cu mici eșecuri deoarece nu prea ieșea zahărul la standardele dorite. După a avut un boom pe piața românească”, spune Doru Mituleţu, viceprimarul din Calafat.
În acest timp, fabrica moldovenească de la Sascut abia scotea o mie de tone de zahăr. Nimeni nu îşi mai aducea aminte că prin 1880 fusese proprietatea lui Jaques Elias, un prosper om de afaceri care salvase fabrica de la faliment. Partidul comunist îl ştersese din acte prin naţionalizare.
„Am fost o înteprindere de elită deoarece am luat şi Ordinul Muncii, clasa I, nu îl lua chiar oricine”, spune Irică Neculai, fost director al fabricii de zahăr din Sascut.
„Aproape jumătate din populaţia Sascutului - populaţia activă - lucra în fabrica de zahăr”, spune și Constantin Apostol, primarul din Sascut.
„Noi în 1989 aveam în planul de investiţii 189 de milioane (...) Aproape făceam trei sferturi de fabrică nouă”, adaugă Irică Neculai.
În 1989, România avea 51.000 de angajaţi în cele 34 de fabrici care produceau anual 400.000 de tone de zahăr. Oficial, fiecare român avea dreptul la un kilogram de zahăr anual, dar statisticile momentului arată un consum dublu.
Consum susţinut de pădurea de fabrici de zahăr, pentru care partidul comunist plătise specialiştilor din Germania Democrată 34 de miliarde de dolari. Doar şapte judeţe au scăpat fără asemenea fabrici - Caraş-Severin, Harghita, Covasna, Mehedinţi, Maramureş, Hunedoara şi Prahova. Dar nu din această cauză visul lui Ceauşescu de a exporta zahăr nu s-a concretizat niciodată.
„Orice fabrică depinde de două lucruri: materia prima și desfacere. Desfacerea nu ar fi fost o problemă, problema era materia primă”, spune Doru Mituleţu.
„S-a forţat nota pentru că sfecla de zahăr nu o poţi cultiva în afara arealelor irigate”, spune fostul ministru al Agriculturii Valeriu Tabără.
„Conditiile climaterice au fost o mare dificultate în toată perioada de cultură a sfeclei în zona noastră”, spune Atanasie Guţă, fost director al fabricii din Calafat.

Timp de opt ani, mândria industrială de la Calafat supravieţuieşte mai mult ca intermediar pentru vânzarea sfeclei de zahăr. În 2000, pachetul majoritar de acţiuni este cumpărat de la FPS de fraţii Eugen şi Nicu Mihăilescu, supranumiţi şi baronii alcoolului din Craiova. Activitatea de bază este reluată cu materie primă din import şi urmează scenariul previzibil.
„S-a făcut privatizarea pentru că era un fenomen care se credea că este util şi bine venit”, spune Atanasie Guţă, un alt fost director al fabricii.
„A exploatat-o aşa cum a exploatat-o, cu zahăr brut din import, şi la ce s-a ajuns se vede în spatele meu: o ruină”, spune Ion Mărăşescu.
În noiembrie 2001, fraţii Mihăilescu iau 14 milioane de dolari de la BCR şi garantează cu fabrica. În acelaşi an, fabrica figurează într-o amplă reţea de evaziune fiscală şi spălare de bani alături de alte firme conduse de Ion şi Nicolae Mihăilescu: o fabrică de alcool, o firmă de distribuţie a băuturilor, un SRL pentru comerţul cu amănuntul şi societatea care controla fabrica de zahăr. Conform procurorilor DIICOT, toate cinci au avut relaţii comerciale cu patru firme-fantomă, care în acte sunt specializate în vânzarea de fructe, şi de la care au cumpărat utilaje pentru producerea zahărului. Firmele-fantomă emiteau facturi false pentru livrarea de echipamente pentru producerea zahărului. Or, procurorii spun că utilajele din acte erau deja ale fabricii. Valoarea lor se ridică la 315 miliarde de lei. Procurorii au numărat aproape 200 de facturi false, dar povestea nu se opreşte aici.
Marfa cumpărată de Dongen Com a fost revândută în acte către fabrica de alcool, firma care distribuia băutura şi SRL-ul care controla uzina din Calafat. Ulterior, cele trei firme au revândut echipamentele către fabrica de zahăr din Calafat. În 2006, Ion şi Nicolae Mihăilescu sunt trimişi în judecată pentru evaziune fiscală, spălare de bani şi instingare la înşelăciune. În acelaşi an, din cauza ratelor neplătite băncii, fabrica de zahăr este executată silit. Cel care o cumpără decide să taie utilajele, să dărâme halele şi să vândă terenul. În 17 martie 2014, Ion şi Nicolae Mihăilescu au fost condamnaţi definitiv la câte patru ani de închisoare.Sursa- Digi24.ro